Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.
Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza.
Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4×4 cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati.
A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat nevasta noua: blonda, frumoasa, tanara. Noi – tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan. Vecinul si-a imbracat soata cu o garderoba intreaga si cu blanuri, basca bijuteriile. Noi ne-am imbracat spiritul citind din Eclesiast.
In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi si piscina. Am rezistat si de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vila – la munte. Dupa ce am vazut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia – la mare: am recurs la Invierea lui Tolstoi, al carei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi si Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simtit cu mult mai bine.
L-au dat la televizor la o emisiune foarte populara. Ne-am stapanit emotia cu o portie de Caragiale. L-au dat a doua oara cu mare succes: am fi suferit daca nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov si Cazul Wagner al lui Nietzsche.
Asa a trecut ceva mai mult timp… Vecinul isi lua case, masini, iahturi, femei. Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era stransa, dar echilibrata.
In sfarsit, intr-o zi l-au aratat cu catuse la maini, umflat de PNA. Am rasfoit atunci fericiti Apocalipsa. Dar peste vreo doua saptamani, vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid majoritar. Scarbiti, ne-am uitat in biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie. Acelasi rezultat: citiseram toate cartile.
Si atunci ne-a cuprins invidia…
Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tampitii?
de Dan Puric
Imi lipsesc cuvintele… Nu stiu ce as putea spune “eu” despre Dan Puric, nu stiu daca mi-as permite sa spun sau sa scriu ceva…
Pot sa spun doar ca in anii copilariei, insa mai de graba in cei ai adolescentei auzisem “prin casa” vorbindu-se despre regizorul Dan Puric mai mult de la tata. El a fost si este pasionat de teatru si regie. Este un mare iubitor de teatru. Tind sa cred ca de la el mi se si trage povestea cu “dragostea pentru teatru”, mama nu este atat de impresionata de aceasta arata d-asta nici n-am reusit sa-mi duc visul de a fi actrita la bun final, pentru ca atunci cand i-am spus ca as vrea sa dau la teatru, replica ei implacabila a fost: “mama daca vrei sa iti iei palme gratis de la straini in vazul tuturor, doar ca sa te numesti actrita… n-am nimic impotriva”. Fara cuvinte! :)
Lasand povestea mea la o parte si revenind la Dan Puric pot spune ca l-am descoperit sau redescoperit pe ruta Bucuresti – Cluj intr-o minunata zi de vineri a lunii aprilie 2009…
Imi amintesc si acum trenul acela rapanos care ascundea, fara ca sa banuiesc, niste suflete minunate…
Era foarte de dimineata pentru multa lume, cand m-am urcat in acceleratul de Satu Mare pentru a ajunge la Cluj. In compartimentul murdar si jerpelit mi-au tinut companie 4 oameni deosebiti. Un preot care a mers cu noi doar pana la Brasov, un tata si un fiu care mergeau pana la Gherla, un picut mai departe de Cluj, amandoi cu un caracter deosebit si o doamna extrem de simpla care mergea la Satu Mare acasa, pentru ca fusese la fiica ei in Bucuresti care tocmai nascuse… doamna Mioara.
Stiti ca la drum lung oamenii se deschid si parca nerabdarea de a ajunge la destinatie ii uneste, ii apropie, ii deschide. Simti uneori nevoia sa ii spui cuiva, mai ales unui om care nu are nici o legatura cu destinul tau, o parte din bucuriiile sau din supararile tale. Si uite asa iata-ma prinsa intr-o discutie interminabila cu aceasta doamna deosebita, a carui fiu de douazeci si ceva de ani alesese drumul catre Dumnezeu, devenind preot intr-una dintre manastirile de pe langa Ploiesti. Biata femeie! Ii simteam, din felul in care imi povestea, bucuria ei precum ca fiul, unicul sau fiu, alesese calea pe care si ea si-o dorea sa o parcurga, cea catre Dumnezeu, insa in acelasi timp parca ii simteam si tristetea pentru ca nu era cu ea mereu. Cand plangea, cand radea povestindu-mi de el.
La un moment dat un vanzator ambulant a intrat la noi in compartiment cu cateva carti de vanzare. Una i-a atras doamnei Mioara atentia…. “Cine suntem” semnata Dan Puric. A intrebat timid cat costa si fara sa gandeasca, parca, a cumparat cartea desi banutii din san nu erau chiar suficienti. O priveam cum ochii i se umplusera de lacrimi si cum strangea cartea la piept.
Recunosc ca m-a ignorat de cand a cumparat cartea, insa starea ei era aceasi chiar si cu cartea in mana. Cand plangea, cand radea. :) Vazandu-ma ca nu mai am stare a inceput sa-mi citeasca cateva paragrafe din carte. Unele amuzante, altele pline de sensiblitate. M-am abtinut sa nu plang, desi as fi facut-o, insa starea mea de spirit era una prea incarcata de bine ca sa imi irosesc lacrimile. M-a intrebat daca am auzit de Dan Puric si de cartile lui minunate, de felul lui de a scrie, de spectacolele lui de pantomina extrem de reusite, de spectacolele lui in care a fost actor si de cele pe care le-a regizat. Eram goala de cunostinte… m-a durut ca nu stiam mai nimic din ce imi povestea. M-a dojenit, insa m-a si alintat spunandu-mi “erai prea micuta atunci”.
Pana am ajuns la Cluj doamna Mioara a citit toata cartea lui Dan Puric si aveam sentimentul ca si eu o citisem cu ea o data pentru ca atat de frumos imi citea paragrafe, dupa paragrafe din ea. Mi-a daruit-o spunandu-mi “trateaz-o ca pe o amintire de la o femeie curata”… I-am multumit, mi-am luat bagajele sa cobor insa cartea am strans-o la piept cu mare dragoste.
Pe drumul de intoarcere am citit si eu cartea “Cine suntem” si cu lacrimi in ochi, si cu gandul la doamna Mioara. Parca mi-am curatat sufletul de rau si l-am umplut cu mult bine citind cartea. :)
Va recomand cu drag cartile lui Dan Puric, cele 2 despre care stiu…
“Cine suntem”
