1, 2, 3… Start!

Am un sentiment de “finish”… si poate ca e timpul sa ma declar ajunsa la “finish” sau la Linia de Sosire. Exista o vorba care spune asa “apa trece, dar pietrele raman”… Raman. E adevarat! Dar sa fim realisti, oare dupa atata apa, mai sunt la fel? Unii spun ca sunt mai frumoase, caci apa le-a slefuit, le-a impumutat o parte din luciu ei, ca se vad mai clar si mai limpede, ca pot fi luate si pastrate drept amintiri frumoase undeva intr-un colt in vitrina de acasa… Altii spun ca sunt urate, ca sunt diforme sau ca apa le-a gaurit si le-a luat din frumusete… Iar altii sunt neutri, asta ca sa nu spun ca sunt chiar indiferenti… Ma simt ca o piatra slefuita de ape si au fost destule ape care au trecut peste sau prin sau pe langa mine in acesti aproapte, cat? Trei ani?! Nici nu am realizat ca a trecut atat de mult si atat de repede timpul, vremea… Privesc in urma, desi ma educ de ceva vreme sa nu o mai fac, desi, la fel ca multora dintre noi, imi place trecutul ca te ajuta sa vezi ce a fost bine si ce a fost rau, sa inveti din greseli, sa dai o sansa prezentului ne mai repetand ceea ce ai facut candva… Privesc si trag linie… Adun, scad, inmultesc si impart… Ce a fost bine, ce a fost rau? A fost mai mult bine sau mai mult rau? Sunt oare acum o piatra frumos lustruita pe care sa o iei acasa si sa o pui drept trofeu in vitrina cea buna sau sunt doar o alta piatra pe care o ridici, o privesti si o arunci pentru ca e prea diforma si gaurita? Parca mi-as dori sa fiu una din ele si nu o alta piatra pe langa care sa treci neutru sau indiferent si… atat! Sunt trei ani de invatare continua… Sunt trei ani in care mi s-au fortat limitele… Sunt trei ani in care am invatat sai fiu coleg, prieten, subaltern, sef, model, deschizator de drumuri… Sunt trei ani in care am invatat sa iubesc, sa simt ce inseamna sa iubesti, sa simt ce inseamna sa fii iubit, adorat, admirat, respectat, privit, magaiat, atins, dorit pana la obsesie… Sunt trei ani in care am plans in hohote de durere si de fericire, uneori poate in acelasi timp… Sunt trei ani care m-au schimbat probabil pentru toata viata… Am ajuns la “finish” si de as mai vrea sa continui pana aici a tinut traseul… Am oboist, tre’ sa imi trag sufletul pentru ca in curand voi incepe o alta “cursa” si imi doresc ca ajunsa si atunci la “linia de sosire” sa simt ce simt acum… In curand predau… stafeta!